Istoric

ZÁHONY

Cu toate că numele localității a fost pomenit într-un act datat din 1324, istoria urbei este scrisă doar din anii 1800. Dezvoltarea propriu zisă însă se leagă anii 1950: pe vremuri micul sat aparținea de județul Ung, și a fost atașat județului Szabolcs după Trianon, cu toate că administrativ aparținea de acest județ din anii 1860.

Primăria

 

Numele orașului este de origine slavă, etimologic seamănă cu numele localității și râului Zágon din Secuime, dar și de numele loaclității Zahoniska din Gömör.
Prima datare din acte este din 1324. În 1325 se pomenește de iobagii lui Druget Fülöp din Záhony. În 1371 Záhony este proprietatea familiei Druget, aparținând județului Ung. La mijlocul secolului XV. se afla în proprietatea lui Agócsi Péter, mai târziu a fost preluat de familia Homonnai. La mijlocul sec. XVII. comuna era în amanetul familiei Barkóczy.
Populația trăia în primul rând din agricultură, activități de manufactură nu existau. Activitățile primordiale erau producția de cartofi și tutun, pescuitul, creșterea de vite, porcine, cai. Alte posibilități de muncă nu prea a existat în localitate.
Orașul, care acum este centru regional, pe vremuri nu a excelat nici ca teritoriu, nici ca număr de populație. În 1935 populație era de 1200, față de vecinii Mándok (4146), Tornyospálca (2713), Fényeslitke (2400) sau Tuzsér (1707). Doar la Zsurk și Győröcske trăiau mai puțini. În anii 1920 comuna, din cei 2000 de hectare a pierdut 800 (zona la nord de Tisa), acesta fiind dat Cehoslovaciei.

 

Dezvoltarea localității și nu în ultimul rând dezvoltarea transportului feroviar din regiune a fost demarat de două evenimente:
– după al II-lea Război Mondial a devenit localitate de graniță
– în 1945 Uniunea Sovietică a înghițit Kárpátalja posedată de Cehoslovacia după I. Război Mondial. Ecartamentul căii ferate a fost modificat conform standardului URSS. Trebuia găsită o localitate pentru transbordarea mărfurilor.

Gara

În anii 1800 industria orașului a prins contur: la Záhony s-a construit o fabrică de zahăr, mai târziu a apărut o balastieră, cuptor de ars var, fabrică de cherestea etc. Cu toate acestea populația nu a crescut, la recensământul din 1870 s-au numărat doar 890 de locuitori. Cei înregistrați au fost martori, când din banii capitaliștilor din Pesta, cu contribuția magnaților din Szabolcs s-a construit calea ferată Nyiregyháza-Kisvárda (ulterior până la Csap). În această perioadă la Záhony esxista doar o mică stație de cale ferată, un pod de lemn peste Tisa.
Pentru locuitorii orașului Zahony este greu de imaginat, că în 1873 localitatea era o simplă stație cu o pereche de șine, în timp ce alte localități (Kisvárda, Fényeslitke, Komoró, Tuzser) beneficiau de stații cu 2-4 perechi de șine, clădiri pe măsură.

Parcul dr. Béres

 

Un pas important în dezvoltare a constituit deschiderea celei de a doua linie de cale ferată pe linia Nagykároly (Carei)-Mátészalka-Csap, deoarece acesta lega la Záhony Transilvania de linia Nyíregyáza-Ungvár. Astfel Záhony a devenit stație de legătură-tranzit.

P-ţa centrală

 

Sigur, anii 1920 nu au devenit automat o perioadă de dezvoltare, fiind faptul că după Trianon Ungaria a pierdut nu doar teritorii, dar și conexiuni economice. Záhony a fost un punct de trecere la graniță, exceptând perioada 1938-1941, când, datorită schimbărilor istorice, modificării granițelor a crescut enorm traficul gării.
În viața orașului Záhony punctul zero al dezvoltării l-a constituit anul 1945 când conducerea de pe vremuri a ales orașul ca punctul de tranzit în schimbul de mărfuri între Ungaria și URSS. Prima linie cu ecartament larg a fost construit în 1946, paralel s-a dezvoltat gara, s-a reabilitat podul bombardat. Paralel cu creșterea volumului de mărfuri care a trecut prin oraș, au urmat alte construcții: cartierul Gerő, unde s-au dat locuințe pentru angajații feroviari. După nici 30 de ani micul sat a devenit cel mai mare port feroviar din Europa Centrală, unde anual trec 20 milioane de tone de marfă.

Biserica greco-catolică

Biserica reformată

Biserica romano-catolică

 

Localitatea a devenit oraș în 03.IV,1989, când primul ministru Grósz Károly a înmânat documentul președintelui consiliului, Borbély Károly. De atunci localitatea are steag și stemă proprie. Záhony este primul oraș din Ungaria în al cărei stemă există referire la calea ferată. Stema a fost realizată de artistul plastic Hérics Nándor.

PECICA

Pecica este un oraș în județul Arad, Crișana, România, format din localitatea componentă Pecica (reședința), și din satele Bodrogu Vechi, Sederhat și Turnu. Situat la o distanță de 25 km față de municipiul Arad, orașul Pecica și-a făcut de curând apariția în rețeaua urbană a României. Teritoriul administrativ al orașului se întinde în vestul Câmpiei Aradului, orașul administrând localitățile Pecica Veche (mai demult Pecica Română), Rovine (mai demult Pecica Ungurească) și localitățile rurale Bodrogu Vechi, Sederhat și Turnu.
Pe teritorul orașului Pecica a fost localizată cetatea dacică Ziridava. Prima mențiune documentară a așezării datează din anul 1329. În perioada interbelică Pecica a fost reședința unei plase din județul Arad (interbelic).

Bogăția descoperirilor arheologice din această zonă au dat numele unei importante perioade istorice cunoscută sub denumirea de Cultura Periam-Pecica. Istoria așezărilor Pecica, Bodrogu Vechi, Sederhat și Turnu este strâns legată de evenimentele ce au marcat prin amploare întreaga zonă a Câmpiei Aradului.

Prima atestare documentară a localității datează din anul 1335 când așezarea era cunoscută sub denumirea de Petk. Sederhatul este consemnat doar din anul 1913, Turnu din anul 1333 sub denumirea de Mok și Bodrogu Vechi din anul 1422 sub denumirea de Bodruch.

Ceea ce interesează și istoria localității Pecica este că în 1689 imperiul austriac a dispus o colonizare masivă cu sârbi, în scopul pazei graniței de pe Mureș împotriva turcilor. Astfel, au trecut în ținutul Aradului cca. 70-80.000 de sârbi împreună cu episcopul lor din Ipec Arsenie Petrovici. În felul acesta biserica ortodoxă din regiune este pusă sub ierarhia bisericii sârbești. Colonizații primesc mai multe privilegii în schimbul serviciilor grănicerești. Însă conviețuirea cu administrația feudală a regiunii nu se dovedește în totalitate viabilă.

Astfel, între 1751-1752 la Pecica izbucnește revoluția căpitanului Pero, în urma înnăbușirii căreia emigrează un număr de cca. 32.000 de sârbi emigrează în stepele din dreapta Nistrului. Un mare număr de sate rămân depopulate.
„Dela anul 1784 încoace se întemeiază şi se organisează scoale, pentru toate neamurile, deci şi pentru Români. în părţile Aradului se designează pentru scoale poporale româneşti următoarele comune : Buteni, Siria. Şimand, Peclca, Soborsin, Ineu, Chişineu, Odvoş, Pauliş, Cuvin, Covăsinţ. Şiclău, Petris, Soimoş, Galşa, Bârzava, Totvărădia; Curtici, Agriş, Semlac.2) Ear la 13 Septembre 1787 se instituie în Oradea-Mare un inspector pentru şcoalele româneşti din cercul Aradului şi Bihorului.3) La anul 1794 şcoalele române din cercul Aradului sunt puse sub conducerea, unui inspector din Arad, cu numele Ştefan Ioan Popovici) un om învăţat, care era totodată şi notar al Aradului.”
În aprilie 2004 localitatea Pecica a fost declarată oraș.